Femeie, bibelou de fier forjat - Interviu cu actrita Ioana Flora

Daca ce se spune e adevarat si publicitatea e un soi de oglinda imaginara a societatii, atunci momentul e grav. Ca femeie sunt intr-o adevarata criza identitara. Infrang in mod deliberat si ostentativ toate regulile „de bun simt” vehiculate de mass media si de noua era a publicitatii, care au deplasat discursul de la femeia casnica la Wonder Woman. Da, nu prea sunt serioasa. N-am stat acasa cu copiii doi ani. Nu i-am alaptat pana la treisprezece. Nu cred in metode de parenting rasuflate care imi explica de ce nu trebuie niciodata sa imi sara tandara sau sa ridic vocea la copiii mei. Fapt si mai scandalos, pentru care ar trebui sa fiu arsa pe rug, castig mai mult decat jumatatea mea masculina. Asta e! Sunt o femeie a secolului 21. In 30 de ani, imaginea femeii a basculat de la menajera la managera. Un clivaj rapid si insidios. Daca ar mai trai azi, Da Vinci ar picta in mana Madonei un smart phone in loc de garoafa si un laptot langa prunc. Stereotipurile femeilor casnice au fost inlocuite de cele ale femeii dinamice, mama si profesionista respectata. Bineinteles, frumoasa, cocheta, vesnic tanara, si cu simtul umorului. Am uitat ceva? Intr-un interviu pe care mi l-a dat in octombrie, fata cea mai mare a lui Charlot, Geraldine Chaplin mi-a spus fara ocolisuri : „Cel mai bun lucru pe care il are de facut o actrita dupa 27 de ani este sa se sinucida”. Cu cine altcineva sa fi discutat despre stereotipuri si despre imagine, decat cu o actrita? Am vrut sa stau de vorba cu o artista cunoscuta, tanara. Pe Ioana Flora o vazusem in filmul lui Andrei Cohn, „Acasa la tata”, in care joaca (foarte natural si fluid) rolul Paulei, o femeie naiva, usor de manipulat. Am intalnit-o la Carturesti in octombrie. Venisem la interviu cu mai multe seminte de revolta semanate in creier. Dupa zece minute de conversatie am inteles ca Ioana Flora nu-si pune problema in acelasi fel ca mine. A facut mereu cum a simtit si a vrut ea. Despre toata chestiunea asta a presiunii pe care o pune societatea pe umerii femeilor crede ca, departe de a fi nevoie de o lupta incrancenata, ar fi suficient ca fiecare dintre noi sa-si asume responsabilitatea. Interviu sau conversatie amicala cu Ioana Flora, 40 de ani, o actrita, o mama si o femeie frumoasa, pe care o preocupa mai putin imaginea, cat consistenta.

Despre actritele care ar trebui sa se sinucida dupa 27 de ani

Eu nu sunt de acord cu asta. Exista intr-adevar o anumita prejudecata in cazul femeilor, care nu se aplica la barbati. Cariera lor poate chiar sa infloreasca dupa o anumita varsta, pentru ca devin mai puternici sau mai maturi. Uneori chiar se vehiculeaza ca devin mai sexy. Dar eu nu cred in statistici in general. Nu am crezut in statistici cand am dat la actorie. Mi se spunea ca nu o sa intru, ca sunt foarte multi candidati, ca nu o sa apuc sa-mi fac meseria…Daca ar fi sa ne luam dupa statistici sau dupa parerile oamenilor, nu am ajunge nicaieri. Mie mi se pare ca dimpotriva, se poate vedea cu atat mai mult ce contii, dupa o anumita varsta. Nu mai arati doar exteriorul. Si atunci poate fi o sansa reala sa muncesti putin cu interiorul, sa faci diverse roluri.

Ce se mai poate face azi cu o femeie „batrana” de 35 de ani, (in afara de silicon)

Femeile sunt mult mai atente la imaginea lor decat barbatii. Tind sa cred ca la femei imaginea e ca o bijuterie, un soi de as din maneca. Cand imaginea incepe sa treaca, sau sa nu mai corespunda, banuiesc ca o femeie poate sa resimta o durere fizica, o durere care o poate macina. Dar asta este, toti facem riduri. Si eu le am. Da, la un moment dat incep sa te deranjeze ridurile astea. Eu imi zic : „Aoleu, cat mai tine asa fata asta, cat o sa mai pot sa o duc asa?” Sunt actrita. Imi e si mie un pic frica de asta, pentru ca totul e in raport cu cantitatea de munca pe care iti doresti sa o ai in continuare. Nu stiu ce o sa se intample, dar ce imi doresc este sa joc. Fiecare varsta isi spune propriile povesti. Incepi prin a fi juna prima, dupa care ti se ofera roluri de mamica, apoi de matusa, de bunica...Totul e sa fie personaje puternice, care au ceva de spus. Eu aici am o mica problema, nu neaparat cu clasificarea in functie de varsta. Personajele care au ceva de spus trebuie facute sa vorbeasca despre un om, nu despre o clasificare a omului aluia : nu ca e mama, ca e bunica. Sa nu fie mama cuiva, care are rolul principal, sa fie o femeie, care traieste ceva real la varsta pe care o are : 30, 40, 50 de ani. In rest nu ma intereseaza ce varsta am, numai sa pot sa joc.

Imponderabila usuratate a imaginii unei actrite

Nu m-am simtit niciodata agresata de privirile oamenilor. Nu sunt genul de VIP. Nu apar la televizor, nu sunt genul vedeta. Ma mai recunosc oamenii pe strada. Dar nu ma deranjeaza niciodata. Oamenii care vin sa imi vorbeasca sunt asa de draguti si nu vin cu nici un fel de violenta. Cel mult ma felicita pentru un film pe care l-au vazut. Asta e normal si ma bucura. Pana la urma pentru oameni si faci meseria asta. Tin minte ca la un moment dat eram in trafic, in masina si asteptam la un semafor. Am cerut un foc unui sofer care se oprise langa mine. Mi-a raspuns : „Da, da, a propos, mi-a placut foarte tare „Scor Alb” (Marius Olteanu). Mi s-a parut un soi de responsabilizare. Atunci mi-am spus : „Ma, eu nu pot sa fac chiar orice, pentru ca lumea ma recunoaste”. Nu este ca la Hollywood, ca sa spui „vai, ce ma agaseaza lumea”. Dar, a propos de imagine si de responsabilitatea unui actor, eu fac acum un doctorat si mi s-au lamurit foarte clar lucrurile despre actorul de teatru sau de film. Un artist este un exemplu, asta este responsabilitatea lui fata de societate. Si trebuie sa fii foarte atent la alegerile pe care le faci. Nu ma refer neaparat la felul in care te imbraci, desi si asta e important, la imaginea propriu-zisa, daca vrei sa te plimbi cu un palton, rupt sau nu. Totul poate fi un statement. Si atunci, atitudinile tale sociale si civice sunt mai importante, pentru ca pot fi luate ca model. Asta trebuie sa ne asumam noi actorii. Asa cum ne asumam dorinta de a iesi pe scena in fata unor oameni, pentru ca ei sa se uite la noi.

Moderato cantabile

Nu trebuie sa devii un militant pentru ceva cand esti actor, dar poti sa faci niste lucruri care sa inspire alti oameni. Nu ca eu as fi ajuns neaparat acolo, dar poti sa sprijini anumite cauze. Niste ONG-uri care sustin niste cauze ; „Stop violentei in familie”, „Stop violentei in scoli...”etc. Tu poti sa devii un exemplu. Esti intr-un fel responsabil pentru oamenii care cred in tine. Tu poti sa faci ca lucrurile sa fie mai bune. Ce faci tu trebuie sa aiba o consistenta. Da, iti poti ridica rochia la televizor. Dar noi vrem mai mult pentru copiii nostri. Si atunci noi trebuie sa le dam atitudini care au consistenta, care au ceva de spus important.

Aliteratii : suprematia sex symbolurilor Poate ca suntem pe cale de a scapa de sex symboluri. Conceptul asta si-a atins varful prin anii 50 si 60. Lumea are nevoie de sex symboluri. Dar pe mine nu ma preocupa asta. Uite, lucrez acum la un proiect (piesa de teatru Inamicul poporului, dupa Ibsen, jucata la „Foarte Mic”) care mi s-a parut extrem de interesant si care a fost initiat si facut in exclusivitate de femei. Fara sa fie un mesaj feminist de genul „noi putem, noi vrem”. Daca ai un mesaj feminist, inseamna ca tu esti intr-o lupta cu ceva. Eu nu sunt intr-o lupta. Am vrut sa lasam locul unor voci feminine, pentru ca rolurile feminine din teatru si din cinema sunt mai mult roluri de sustinere. Sunt putine personaje principale feminine. Ce e o femeie in teatru sau in film? Sotia, sora, fiica personajului principal, care e barbat. Si atunci am spus ca vreau sa caut personaje femine puternice, importante, care au ceva de spus. Am cautat o regizoare, nu un regizor si am lucrat numai cu femei. Am avut premiera acum doua luni si jumatate. Piesa asta, regizata de Ioana Paun si in care joc cu Ilinca Manolache, Catalina Balalau...isi pune intrebarea pana unde poate sa mearga o revolutie. Pai poate sa mearga pana la propriul meu spatiu vital. Si isi mai pune o intrebare importanta : cam cat ai fi in stare sa sacrifici din tine pentru o cauza.

Mama, femeie, actrita. Si inca ceva... M-ai intrebat ce as sacrifica eu pentru o cauza. Pai cand devii parinte esti mult mai vulnerabil. Stii ca se spune ca Schumacher si-a micsorat viteza de cand a devenit tata. Viata mea s-a schimbat de cand sunt mama. Ioana Flora si-a gasit casa sufletului ei. Inainte de a avea baietii aveam mereu senzatia ca sunt in alta parte decat unde ar trebui sa fiu si ca fac altceva decat ar trebui sa fac. Ei mi-au adus linistea. Eu m-am mutat de vreo douazeci de ori, dintr-un oras intr-altul, dintr-o tara intr-alta. Imi visam mereu casa, de fiecare data in alt fel. Cand am avut copiii am incetat sa visez case. Am prins radacini. Nu e ceva material. Dar copiii te fixeaza undeva. Pentru mine, de cand am avut baietii, lucrurile s-au simplificat.

Woman. Wonder.

Ce iubesc foarte tare pe lumea asta sunt copiii mei si meseria mea. Si atunci le impac pe amandoua. Nu la modul ca am timp de toate, ca nu e chiar asa. Incerc sa fac cat mai multe in ambele directii. Sa-mi fac meseria cu profesionalism si sa pot sa le fiu copiilor sprijin. Pentru ca eu asa consider, ca trebuie sa fiu doar un indrumator, nu sa le spun eu cum sta viata. Poti sa spui ca in momentul in care devii mama nu mai poti sa mai faci meseria asta. Chiar daca uneori poate ai doar o fractiune de secunda sa te gandesti la un rol. Daca ai avea conditiile absolute, ideale, te-ai putea retrage pe undeva sa te gandesti la rolul tau. Dar in timpul asta copilul tau creste fara tine. Daca sunt doua iubiri cu adevarat, faci totul ca sa le impaci pentru ca asta tine de esenta ta. Asta ma defineste pe mine ca existenta. Imi recunosc pasiunea pentru ce iubesc eu cel mai mult. Cand nu aveam copii, nu faceam mai multe roluri. Cu cat ai mai mult timp, cu atat il pierzi. Cu cat ai mai putin timp, cu atat ti-l organizezi mai bine. Esti mai obosit, normal. Dar daca vorbim de proiecte, e tocmai invers acum. Fac mai multe acum. Ceva din interiorul tau incepe sa se lupte cu lenea aia nativa, pe care o avem si iti spui, ia hai, bate-te, incearca sa faci. Pe mine copiii m-au motivat. Nu mai am timp sa-mi pun intrebari.

Mai bine frumos si bogat Asa e, industria filmului se bazeaza mult pe imaginea pe care o vehiculezi. Frumusetea este un lucru atat de subiectiv si de relativ. Daca e sa spun despre mine, sunt mai frumoasa decat unele femei si mai putin frumoasa decat altele. Nu ma gandesc la asta. Habar nu am daca sunt frumoasa. Exista niste standarde hollywoodiene, care spun ca actritele trebuie sa fie stas, sa fie poze. Dar in Europa nu e chiar asa, poti sa joci si daca nu esti asa de standard. Intr-adevar, trebuie sa tii cont de cum arati. Chiar daca te duci pana la serviciu, sau daca iesi pur si simplu pe strada. Asta e natura femeii. Simtul frumosului este mult mai dezvoltat decat la barbati. Sau poate ai dreptate, asa ni s-a inculcat. Eu am un personaj favorit dintr-un „Un veac de Singuratate”, cu Remedio cea frumoasa, care umbla numai intr-o rochie facuta dintr-un sac, era rasa in cap si care la un moment dat isi ia zborul. Asta e varianta a doua. Sa fii asa cum esti tu. Poti si asa sa devii un trend setter, cum a fost Sinead O’Conner. Sau Helena Bonham Carter, care isi pune un pantof negru si unu verde, dar nu-i pasa. Eu cred ca pentru meseria asta e important cum arati. Poate ca daca nu eram actrita aveam 100 de kile acum. Mie mi-a facut bine sa trebuiasca sa am grija de mine. Ca ma mai abtin, nu mananc toate cheese cake-urile din lume. Dar sa stii ca nu privirea asta a societatii care iti impune sa arati intr-un anume fel ma deranjeaza. Ma deranjeaza lipsa de grija pentru copii si pentru generatiile care vor veni, lipsa de grija pentru sistemul medical sau pentru sistemul scolar. Astea ma dor cu adevarat. Si nu ca ma taxeaza cineva pe strada, ca imi spune cineva vai ce frumoasa sau ce urata esti. Chiar nu ma intereseaza. Ma dor alte lucruri, nu ce crede lumea despre imaginea mea.