Remember Sammy Jankis, Chris?

Sunt – am fost?- fană Nolan. Scuze pentru nanofonie. Poate să zică cine ce-o vrea. Memento m-a dat pe spate.  Nu numai ca structură narativă. Ca întreg. Ideea de răzbunare oarbă, încăpățânată, atât de umană. Guy Pearce, care-l joacă pe Leonard Shelby, personajul principal, amnezic retrograd, cel mai sexy Sisif din istoria cinematografiei.  Da, mea culpa, m-am bucurat și la Prestige. Știu că nu sunt cool deloc, dar m-am uitat și la Dark Night. La amândouă. Nu e cinema de autor, dar am intrat în poveste.
Continuu să nu fiu deloc pe val. Cinefilii bolnavi de inimă n-au decât să nu citească mai departe : Inception, cu excepția lui Cotillard, mi se pare un spectacol incredibil. E, așa cum bine spunea un critic de la New Yorker, un film conceput ca un joc video. În funcție de felul în care te uiți la el, îi poți schimba cursul. Poți interacționa cu povestea. M-am uitat de cinci ori la Inception și de fiecare dată i-am schimbat finalul. Și asta mi se pare foarte, foarte cool.

Știu că Nolan e o mașină de război. Că are tot ce și-ar putea dori un regizor : bugete nelimitate, actorii pe care îi vrea, când vrea, jurnaliști care stau la coadă ca să facă interviuri cu el. Că, prin urmare, ce ușor trebuie să-i fie lui să facă filme. Și că, uite băi, ce păcat, că sunt comerciale. Așa, ca Interstellar.
Pe la Interstellar mi s-a tăiat și mie filmul. Nu pentru că e comercial. Hai să nu fim ipocriți. Hai să nu ne ascundem după degetul mic de la picior. Ni s-a-ntâmplat tuturor să ne uităm la block buster-uri și să ne placă. Problema mea cu Insterstellar nu vine din faptul că e comercial. Pur și simplu mi se pare foarte slab. Scenariul e cusut cu ață albă, plin de locuri comune. Banal. Insipid. Mă rog, pe scurt, dacă aș fi nemuritoare, aș zice că n-am simțit fiorul.

Din păcate asta mi s-a întâmplat și la Dunkirk. N-am simțit mare lucru. De dus m-am dus, plină de speranțe, pentru că auzisem că Nolan vrea să facă un film experimental. Pe genul Inception. Un film care taie în carne vie, ca Memento. E drept, din punctul ăsta de vedere nu mi-au fost înșelate așteptările. E carne vie căcălău în Dunkirk. Și e normal. Filmul retrasează operațiunea Dynamo, care s-a întâmplat în mai 1940 și care a constat în retragerea trupelor britanice dinspre plajele franceze de la Dunkerque, spre Anglia. Nu sunt specialistă în al doilea război mondial, nu știu dacă descrierea e exactă, dar în mare, cam asta e. Churchill a vrut să repatrieze măcar 30 000 de soldați englezi. A reușit să salveze vreo 300 000. În condițiile unui carnaj pe care Nolan ni-l descrie destul de bine.
Dunkirk n-are personaj principal, n-are prea multe dialoguri și n-are nici vocație să fie un film de război, susține Nolan. Într-o critică destul de serioasă scria că e ca un film aproape mut. Cum dracului o putea un film să fie aproape mut, habar n-am. Dar nici asta nu e o problemă. Ce mă derajează e că nu prea pot să scriu nimic despre el. Dunkirk nu e nici „aproape bun”, nici „aproape” prost. E doar aproape...ceva. Un film hibrid, cu o structură narativă și ea aproximativă și destul de evidentă. Magicianul Nolan și-a pierdut prestigiul.
Dunkirk are trei unități temporale narative – o oră, o zi, o săptămână – care se imbrică într-un scop limpede : acela de a obliga spectatorul să trăiască în mai multe feluri ce au trăit soldații ăia care își așteptau salvarea. Accelerat, cu sufletul la gură. Prelungit, insuportabil, cu frica pulsând în vene, ca un ceas. Ca muzica din film, care amintește de ticăitul inexorabil al unei pendule de neoprit.
E adevărat că diferitele capcane din care scapă - sau nu - soldații englezi, bombardați non stop de avioanele nemțești sunt bine realizate. Că asistăm la teroarea lor. Că le înțelegem reacțiile, mai mult sau mai puțin nobile.
Asistăm. Cred că asta e problema. Asistăm, nu participăm. În ceea ce mă privește, Dunkirk nu-și ține promisiunea. Filmul nu e o experiență imersivă. Nu e niciun fel de experiență, de fapt. Eu una chiar m-am plictisit la un moment dat. Cădeau bombele pe lângă mine, mă împroșcau cu nisip și eu nimic. Îi vedeam pe Tom Hardy și pe Cillan Murphy – să le dea Dumnezeu sănătate - și tot degeaba. Nimica. N-am simțit nimica.
Acum când scriu chiar mă enervez, pentru că dau apă la moara unei categorisiri cretine pe care am citit-o într-un articol din ăsta șmecher, în care scria că femeilor nu prea le plac filmele de Nolan. Păi da, femeile nu știu să conducă, sunt insuportabile când le vine ciclul, șed frumos la cratiță, dar sunt bucătari proști...nu se uită la filme de groază, pentru că...? Păi pentru că se sperie, normal, și femeile sunt fragile și fricoase? Sexul slab, ce să mai!

„Remember Sammy Jankis”. Asta e tatuat pe mâna lui Leonard Shelby în Memento. Cred că asta ar trebui să-și tatueze și Christopher Nolan pe frunte. Ca să nu uite de unde a plecat și unde și-a dorit să ajungă. Intrinsec, n-am nicio problemă cu Dunkirk. Nu e nici mai rău, nici mai bun ca 90% din filmele care ies în săli în ultimii ani. Dar raportat la ambiția lui Nolan, care s-a erijat într-un soi de Kubrick modern și care are pretenția de a crea forme cinematografice noi, e...
Chiar, ce e? Că în afară de „o picătură într-un ocean”, nu-mi vine nicio idee. Poate pentru că nu e nimic.