Jack, the Great White

Jack White e...alb. Îmi dau seama că sună tâmpit, dar până duminca trecută la concertul de la Lyon, nu mi s-a părut atât de evident că ar putea fi vreo legătură între faptul că e așa de alb și că îl cheamă White. Jack White e atât de alb, că m-am întrebat, aproape fără caterincă, dacă nu e vampir. Sau zombie.
Încă un detaliu idiot, care m-a intrigat când s-a urcat pe scenă. Jack White nu mai are niciun tatuaj aparent. Păi nu?  Câte vedete rock se pot lăuda cu asta. Josh Homme de la Queens of the Stone Age nu, Alex Turner de la Arctic Monkeys and companies, nu,...Ozzy sigur nu.

Deci Jack White e foarte alb și n-are tatuaje vizibile. Bine, nu de asta m-am dus la concert. Nu m-am dus nici pentru ultimul album, Boarding House Reach, pentru că nu prea-mi place. Mi se pare muuult sub Blunderbuss și Lazaretto, pe care l-am ascultat exclusiv timp de o lună și pe care am senzația că-l redescopăr de fiecare dată. Lazaretto mă sparge, ca să zic așa. Am prieteni puriști care spun că Blunderbuss e mai bun. Treaba lor. Nu mă bag. M-am dus la Jack The Great White pentru că mi se pare că e unul dintre cei mai buni muzicieni contemporani. Pe mine rock-ul ăsta transgresiv, care amestecă blues, cu country și cu încă ceva, nu știu ce, că e de pe altă planetă, mă fascinează. Despre Jack White se spune că a reinventat garage rock-ul, la începutul anilor 2000, la Detroit.
Jack White e un compozitor prolific, cu o cultură muzicală excepțională. Bucățile pe care le compune exploatează teritorii de dialog atât de diferite, încât a căuta un fir al Arianei în muzica lui, e un soi de muncă herculeană. În paralel cu White Stripes, Jack a fondat mai multe grupuri : The Dead Weather, cu Alison Mosshart de la Kills – care e și ea o meseriașă, bineînțeles – și cu Dean Fertita de la Queens of the Stone Age și The Raconteurs...Asta în plus de cariera solo. Rock, blues, folk, bluegrass, pop, hip hop.  

Mă îndepărtez de subiect. Vorbeam de concertul lui Jack White de la Lyon. N-aș putea să spun exact de ce am stat cu sufletul la gură două ore. În niciun caz datorită interacțiunii cu publicul. Ne-a băgat un „Good evening Lyon” și cam atât. Sigur că am fost un pic dezamăgită de atitudinea lui pe moment. Că doar d-aia m-am dus la concert, să vorbească și cu mine nițel. Josh Homme ne-ar fi spurcat, ne-ar fi vărsat vodkă în cap, ne-ar fi scuipat. Jack n-a vorbit cu mine, n-a băut niciun strop de apă în două ore de live, nu și-a prezentat colegii muzicieni și nu a făcut nicio reverență la sfârșit. Jack White a venit la Lyon cu o treabă. Să cânte. Și exact asta a făcut. A schimbat patru chitări, a făcut j de mii de solo-uri cu basistul și a cântat. La microfon și la chitară. Ca un maniac. Ca un psihopat.
Pentru că relația lui cu muzica și în special cu chitara e una compulsivă. Obsesională. Nu te duci la concert ca să vorbească cu tine ca Josh, ca să facă show ca James Hetfield sau ca Dave Gahan.
La concert la Jack White e o singură vedetă pe scenă. Muzica. Fără artificii, fără mise en scene ca la Tool. Muzică și-atât. Cred că de-aia m-am agățat de fiecare notă ca o înecată. Pentru că am asistat la o transformare de care nu mi-am dat seama până să scriu articolul. Când cântă la chitară, când își trăiește compozițiile, Jack White devine el însuși un instrument, al cărui unic scop este să servească muzica. Da, relația lui Jack White cu muzica e mistică. Experiența pe care am trăit-o la concert e de sorginte religioasă. Q.U.E.D.Dacă n-ar fi iubit muzica așa de tare, Jack White s-ar fi făcut preot.
Deus ex Machina.
Atât. Restul, tatuajele, cuvintele, vodka, insultele, zâmbetele, pectoralii și luminile sunt doar niște artificii. Și Jack, The Great White, e la un miliard de leghe peste mări și țări de toate astea. Music is the message. A bon entendeur.

P.S. Pun aici o melodie pentru cineva pe care îl iubesc și datorită căreia o să-l văd și-n seara asta pe Jack White, la Madrid.