Rock’s not dead

Să încep cu Mad Cool, festivalul de rock și muzică alternativă de la Madrid de anul ăsta? S-a terminat de aproape o săptămână, dar eu am rămas prizonieră în matricea aia, ca Albert Hoffmann, inventatorul LSD-ul, despre care se spune că a stat high, in his yellow submarine, o săptămână. Înghițise prea multă substanță pură, așa că vreo săptămână a tot văzut oi albastre cu coada ochiului.
Mi-e greu să mă întorc la viața de zi cu zi. Mi-e greu să mă duc muncă, să mă trezesc de dimineață și să nu-mi văd prietenii de care mi-e foarte dor. Mi-e greu să trăiesc fără frisonul de dinaintea unui concert rock. Așteptarea, nerăbdarea, pronosticurile oamenilor din jur. Discuțiile cu necunoscuții „E primul tău concert Queens of the Stone Age?” „Oh, nu...”
Lucru încă și mai îngrijorător. Nu-mi mai e foame. Am mâncat muzică pe pâine ca o nesătulă și acum nu-mi mai stă inima nici măcar la cartofi prăjiți. Sau poate altele sunt motivele. Poate că m-am îndrăgostit...
Nu, postul ăsta nu e numai despre Mad Cool.
Dar cum să încep?

Bine, aș fi putut să încep cu ...- atenție, mințile sensibile să-și acopere urechile și ochii, că nu găsesc alt cuvânt mai potrivit – muia pe care le-a dat-o Josh Homme, vocalul de la Queens of the Stone Age organizatorilor festivalului pentru că nu au deschis zona VIP și celorlalte suflete, deși nu era plin. Am trăit un moment pe care o să-l povestesc nepoților și strănepoților mei, dacă se găsește piatra filosofală. Praf de beat, ca să nu mai folosesc cuvinte interzise celor mici și pudibonzilor, Josh Homme a urlat la agenții 000 care păzeau oile mai bogate, în careul VIP-iilor. „Let them in”, le-a intonat Josh, după ce a botezat câteva chitări și VIP cu vodkă, dintr-un pahar pe care l-a aruncat la întâmplare de pe scenă. „Let them in” am urlat și noi, restul plebei vrăjite de carisma alcoolizată a lui Josh, despre care prietena mea mi-a spus cu un zâmbet șod la începutul concertului, „Ăsta da bărbat”.
Da, mă, ăsta da bărbat. Muci, dar bărbat.
„Dacă nu săriți peste barieră, nu sunteți altceva decât niște animale domestice. M-am săturat să spun tuturor ce trebuie să facă”, s-a enervat Josh.
Cred că oamenii au sărit peste barieră și-mi aduc aminte de finalul concertului, cu un Song for the Dead dedicat lui Nine Inch Nails, pe care l-am urlat cu toții în cor, cu mai multă sau mai puțină aproximație. Poate că sunt oameni care s-au simțit vexați, ofuscați, jigniți, ofensanți etc...de atitudinea lui Josh. De faptul că ne-a spus că dacă nu sărim gardul suntem niște animale domestice.
Am fost la Paris la turneul Villains în octombrie anul trecut. Josh are o obsesie cu domesticizarea. Înțeleg de unde vine. De la norme. De politically correct, de la „nu fuma, nu bea, nu f...- am pus puncte puncte că nu poți să fii de două ori grobian într-un singur text scurt-, nu mânca zahăr, nu înghiți gluten, nu scuipa pe stradă”. Întinde și celălalt obraz.  
Look but dont touch, touch but dont taste, taste but dont swallow.
Ce vroiam să spun?
Asta.
Atâta.

Pentru mine rock-ul e libertate. Dacă libertatea ar avea un corp, dacă am auzi-o cântând, muzica aia ar fi rock. Rock cu b de la Beatles, cu d de la Doors, cu z de la Led Zep, cu w de la White Stripes, cu q de la Queens of the Stone Age. Cu J mare, de la Jack the only fucking White.
Înainte de 7 ianuarie 2015, am avut o perioadă de câteva luni în care m-am îndepărtat puțin de prima mea dragoste, ca să descopăr jazz-ul.
Pe 7 ianuarie 2015, după ce am plâns tot ce-am putut, pentru că atentatele de la Charlie sunt un manifest împotriva libertății, un atac împotriva a tot ceea ce am reușit să construim până acum în societățile democratice, m-am întors acasă.
Se vorbea la radio despre un imam care ținuse predici în moscheea la care se ducea unul dintre teroriști. Le explica enoriașilor că toată societatea modernă e coruptă de libertăți inadmisibile. Îi avertiza pe copii că dacă o să asculte rock or să se transforme în porci. Nu, nu e glumă.

Pe 7 ianuarie 2015 m-am întors acasă și am dat drumul la muzică. Am pus Metallica. Cu ei am crescut eu. Am lăsat să intre muzica. Așa mi-am dovedit eu mie că sunt liberă și că trăiesc. Că nu sunt un animal domesticit.
Supapa aia nu s-a mai închis niciodată.
Let them in. Let them in.
Rock’s not dead. 

PS. Dacă s greșeli în articol, asta e...Nu vreau să fie perfect, nu trebuie. Sex – cât vreți -, drugs – dacă vreți – rock and roll, nelimitat.
Peace and love.
Miss Piggy