Cel puțin 100 de bătăi pe minut

„Bine ați venit la Act Up, creată în 1989, după modelul Act Up New York. Nu e o asociație de susținere a bolnavilor, ci un grup de activiști care își propune să apere drepturile tuturor persoanelor bolnave de SIDA.„

Cam așa începe 120 battements par minute, filmul regizorului francez Robin Campillo, care a bulversat Cannes anul ăsta și care o să fie proiectat în România pe 16 octombrie, în cadrul festivalului Films de Cannes à Bucarest.
Știu că cinefilia e o boală rară. Dar 120 battements par minute e un film de autor cum se fac o dată la mulți ani. Are forța unui documentar și sensibilitatea unui nerv întins la maxim.  Așa că mergeți să-l vedeți.

Mergeți să vedeți 120 battements... și pentru că e necesar. Fie doar și dintr-o prismă egoistă, de dragul culturii generale. Vorba lui Scorsese, din filme se învață lucruri care nu se citesc în cărți. E exact genul de film care zdruncină conștiințele, apelând la responsabilitatea pe care fiecare dintre noi poate și trebuie să și-o asume într-o societate.
Status-ul ăsta e important. Într-o țară atât de homofobă ca România, în care și oameni care par deschiși la minte ricanează sau surând a subîțelesuri grețoase când se rostește cuvântul homosexual,  ar trebui nu doar să ne ducem să vedem 120 battements... în familie. Ar trebui să cerem să fie proiectat pe Palatul Victoria.

Sunt ca în bancul cu bicicleta și cu pompa. Mă iau cu vorba și mă enervez înainte de a planta decorul. Pe scurt, în 120 battements...Robin Campillo povestește experiența pe care a trăit-o el însuși, ca militant la Act Up.

Ok. Bine. Dacă nu vă interesează partea pe care am ștampilat-o „responsabilitate socială anti homofobă, că doar nu mai suntem în secolul 16 când se vânau vrăjitoare”, hai să ne întoarcem la cultura generală.

120 de battements par minute e povestea militanților Act Up Paris, majoritatea bolnavi de SIDA. E o poză la minut, un ac care se înfinge în creierul nostru și modifică sinapsele. Pentru că personajele lui Campillo, roase de o boală pentru care remediile erau mai mult nocive decât benefice la începutul anilor 90, personajele astea care trăiesc sub aripa morții, sunt mai vii ca Zorba Grecul. Nu știu de ce mi-a trecut comparația asta în cap. Probabil pentru că e vorba despre chef și iubire de viață. Campillo ne arată cum trăiau bolnavii de SIDA acum treizeci de ani. Cum erau marginalizați de societate. Homosexualii și toxicomanii în special. Sunt multe scene filmate la adunările Act Up. De asta spun că filmul are forța unui documetar. Campillo știe despre ce vorbește. Simțim pasiunea, dragostea pentru personaje, respectul pentru angajamentul altruist al unor oameni în agonie.

Sarcastic, Lynch i-a spus o dată unui jurnalist despre Lost Highway că e o poveste de dragoste. Eu chiar cred că 120 battements par minute e o poveste de dragoste. Dragoste și iubire de viață. Sacrificiu. Credință în ceva un pic mai mare ca existența înțeleasă individual. Nu sunt clișee în filmele lui Campillo. Sunt frânturi din niște vieți pe care nu le putem bănui. E o urgență de a trăi în modul în care vorbesc personajele, în modul în care atacă laboratoarele farmaceutice, împroșcându-le cu sânge fals. În modul în care se iubesc.

Două personaje se detașează încet-încet printre membrii asociației, care e prezentată ca un corp unic. La început ochiul camerei dirijate de Campillo nu vrea să se oprească pe un personaj anume. Dar o poveste se înfiripă între Nathan,  -Arnaud Valois- seronegativ, alter-ego probabil al lui Campillo și Sean, sulfurosul -Nahuel Pérez Biscayart-. Sean, 26 de ani, seropozitiv, infectat de profesorul de la liceu, la 17 ani, prima lui experiență homosexuală. 
Scenele de dragoste dintre Nathan și Sean sunt sublimate. Delicate. Campillo spune într-un interviu că îi plac scenele în care aproape am putea să mirosim fumul de țigară pe pielea personajelor.

Scriind despre 120 battements par minute, mi-am adus aminte despre scandalul copiilor bolnavi de SIDA din România. 13 000 de copii au fost infectați cu HIV între 1988 și 1992. Primul pacient care a murit de „boala Occidentului decadent”, cum spune presa că o numea Ceaușescu, deși nu sunt convinsă că știa ce înseamnă, s-a stins într-un tăcere criminală. Era însoțitor de vagon pe rute internaționale.
Între 85 și 89, nicio statistică oficială nu consemnează boala. SIDA ocolise România, cam în același fel în care, în 86 autoritățile franceze au asigurat populația că radiațiile s-au oprit ață la frontiera Franței. Sigur, într-o societate perfectă, atât de frumoasă ca aia pe care ne-o construise Ceaușescu, era exclus ca SIDA să prindă rădăcini. Cu doar câteva luni înainte de decembrie 89 s-a descoperit că în România se declanșase, în rândul copiilor, cea mai mare epidemie de SIDA din Europa. 10% dintre copiii internați în fiecare secție de pediatrie din spitalele din București și jumătate din copiii din fiecare orfelinat.

Am crescut conștientă de amenințarea SIDA. Am primit educația necesară. În sensul că știam ce trebuie să facem ca să ne protejăm. Suntem o generație norocoasă. Nu doar pentru că am scăpat de Ceașcă la timp. Pentru că am avut șansa de a auzi, de a asculta, de a vedea. De a fi informați. Și toate campaniile de informație anti SIDA, la începutul anilor 90, n-au fost conduse de guverne. Curajoase, guvernele din țările cele mai atinse de boală, au adoptat politica struțului. Campaniile au fost purtate de militanți, ca cei de la Act Up.

Măcar de asta ar trebui să mergeți să vedeți filmul. Ca să înțelegem cât de mult drum am parcurs. Și cât de greu a fost pentru unii.

Restul, dacă e să mă întorc la filmul lui Campillo se poate rezuma la câteva particule de praf care zboară în aer la o petrecere, la o moleculă care o ia razna, la mirosul de țigară impregnat în piele, la Sena roșie de sânge. Și la cel puțin 100 de bătăi de inimă pe minut.