Kelly

- Deschide cutiuța. Uite, înăuntru e un vrăjitor care-ți poate împlini toate dorințele. Tu ce ți-ai dori de ziua ta?
Fetița se învârte pe călcâie. O dată, de două, de trei ori. Rochița în dungi se înfoaie, volanele îi acompaniază mișcarea grațios. S-a transformat în derviș.
- Mănâncă, Matei.
- Minți, îi spune Matei fetiței. Nu există vrăjitori.
- Hm, ești sigur? îl tentează ea din nou, deschizând cutiuța roz. Pune-ți o dorință.
- E doar un lego. Am și eu unul tot cu cheiță, îi răspunde și Dimitri mai puțin revoltat, dar la fel de circumspect.
- Mâncați, mami, îi îndemn eu. Voi ați vrut să veniți la Burger King. Acuma mâncați.
Câteva secunde băieții se concentrează pe hamburger și pe cartofii prăjiți cu miros de pantofi făcuți în China.
Când aveam zece ani și mergeam la McDonald’s mi se părea că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Toate promisiunile de bunăstare, Occidentul întreg încăpea în Mac-ul de la Unirii. Mâncam prosperitate la fiecare înghițitură de Big Mac. Cine sunt eu să le spun băieților mei că nu-s buni hamburgerii de la Burger King?
- Nu-i așa, mami că nu există vrăjitori?
- Mănâncă, Dimitri, e târziu. Dacă vreți să vă și jucați puțin după aia, trebuie să vă grăbiți.
Ceva s-a întâmplat de când a apărut micul derviș. De când zboară pe lângă ei cu o delicatețe de fluture. Pe mine oricum nu mă ascultă nicioadată. Dar nu mai aud nici chemarea hamburger-ilor, care se răcesc resemnați în învelișul lor capitalist. De plicitiseală, maioneza a ucis ketchup-ul în mod bestial. O crimă neglijentă, care s-a soldat cu dâre de ketchup pe toată masa.
- Ce urât ai mâncat, Matei, fii și tu mai atent, încerc eu să-l responsabilizez pe băiețelul de patru ani și pentru o secundă am impresia că i-am acaparat atenția.
Dar nu mai exist pentru el. Am devenit invizibilă. Fetița se apropie cu pași catifelați. Și, cu un zâmbet de jucător de poker, își începe povestirea.
- În cutiuța asta trăiește un vrăjitor. E înalt cât un ac și slab ca un fir de ață. Doar eu îl văd. Și copiii cărora le împlinește dorințele.
- Nu-i adevărat, se răstește Matei la ea, nu există vrăjitori. Nu-i așa, mami?
- Ăăă...depinde, Matei.
- Dim, nu-i așa că nu există vrăjitori?
Dar lui Dimitri îi plac poveștile. O ascultă cu atenție. Încântată, fetița continuă :
- Vrăjitorul trăia de mult în cutiuța mea. Dar era prizonier în ea. Când am primit cutia pentru prima oară și am deschis-o...
Cadavrele de hamburgeri au răscolit în mine rămășițe de vină. Sigur, sunt o mamă iresponsabilă, pentru că le dau junk food copiilor mei. Dar sunt o persoană eco-responsabilă. Le dau mizerii, măcar să le termine, că nu se face să aruncăm mâncarea. Sunt oameni care mor de foame.
- Dacă nu terminați de mâncat, vă duc acasă imediat, îi ameninț eu.
Băieții culeg cu degețelele lor ca baghetele chinezești câteva frimituri de hamburger.  Fetița s-a oprit din povestit. Tonul meu a fost categoric. Tăios. De mamă și de persoană eco-responsabilă. Sunt un adult. O să mă impun. Știu să fiu autoritară. Ce naiba, nu mă face pe mine un copil.
- Cum te cheamă? o întreb eu severă.
Trebuie că am speriat-o pentru că a înlemnit brusc.
- Kelly, îmi spune ea cu jumătate de gură.
- Unde sunt părinții tăi?
Nu răspunde.
- Ești singură aici? îmi reiau eu interogatoriul ceva mai conciliantă.
„Doamne, Dumnezeule. Dacă e singură aici? Dacă o să trebuiască să o iau cu mine acasă?”  
- Cu mama, îmi răspunde Kelly, arătându-mi cu degetul un spate enorm, pe umerii căruia stă un cap cu căști la urechi.
Nu văd foarte bine ce face mama lui Kelly pe smartphone. Pare că ascultă muzică. Sau poate se joacă, sau poate chatuiește pe WhatsApp. Cine știe ce face? Un smartphone e plin de secrete. Ascunde universuri și lumi minunate. Un smartphone cu aplicații căcălău e mai mișto ca un McDonald’s. E promisiunea unei lumi mai bune.
- Uite, îi spun eu lui Kelly, lasă-i să termine de mâncat și după aia ți-i trimit eu să vă jucați de-a vrăjitorul. Spune, Matei, ce ți-ai dori de ziua ta, să-i comande Kelly vrăjitorului.
- NU EXISTĂ VRĂJITORI, îmi răspunde el agasat, apăsând pe fiecare cuvânt. Și nu mai vreau să mai mănânc.
- Stai, nu pleca, o strigă Dimitri. Vino înapoi.
Fără să-i slăbească din ochi, dervișul se îndepărtează de ei cu precauție.
- O trotinetă cu două roți, asta aș vrea de ziua mea, o roagă Dimitri. Kelly, stai, nu pleca.
Dar fetița alunecă printre mese. Iute, ca un pește argintiu.
Ca peștișorul de aur.  
- Kelly...strigă Dimitri după ea.

În picioare, în fața mesei pe care ketchup-ul a fost sacrificat de maioneză, doi băieți așteaptă un vrăjitor și un derviș.
- Mami, unde a plecat fata? mă întreabă Dimitri.
Au mai dispărut oameni din viața mea. Sunt obișnuită cu asta. Dar nu știu ce să le spun băieților mei.
- A chemat-o vrăjitorul din cutiuță.
- Și cutiuța unde e?
Caut un punct de reper în spațiu. Ceva de care să mă agăț. Orice. Dar spatele întors al mamei lui Kelly a săpat un vid în mintea mea. Un abis în care alunec oarbă, ca pe un tobogan monstruos.

Ce coșmar! Dintr-odată înțeleg unde a dispărut Kelly. A înghițit-o smartphone-ul.
Trebuie să fac ceva. Repede, să o avertizez pe mama ei, înainte ca fetița să se piardă definitiv în infernul virtual, printre sutele de aplicații, de notificații și de discuții avortate. Repede. Până nu devine sistemul obsolet. Acum, repede. Până nu e prea târziu...
- V-a înghițit telefonul fetița strig eu la mama lui Kelly. Doamnă, ascultați-mă, v-a înghițit telefonul fetița. Kelly a dispărut în smartphone. Doamnă, vă rog, răspundeți, urlu eu.
O angajată cu tricou alb imaculat se apropie de mine.
- Ce urlați așa ca o descreierată în restaurant? Ăsta e un loc civilizat. Mai sunteți și cu copii, mă ceartă ea.
- Fetița...Fetița a dispărut în telefon, a înghițit-o smartphone-ul. Trebuie să-i spunem mamei ei. E acolo, la masa aia, doamna întoarsă cu spatele, cea cu căștile mov la urechi.
- Ce fetiță? Nu mai urlați, că chem paznicul, mă amenință doamna de la Burger King. Ați înnebunit? Ia stai așa că o chem și pe șefa. Manu, ia vino tu și liniștește-o pe doamna, te rog. Aici e loc respectabil. Vin familii cu copii.
Manu se apropie de mine cu mișcări de colos. E un munte smuls din rădăcini. Mă încleștează cu mâinile lui uriașe. Mă zgâlțâie. Îi aud vocea ca prin vis.
- Calmați-vă. Nu faceți circ. Nu e prima oară când dispar copii în smartphone-uri. Ce, nu știți? Pe ce lume trăiți?! Ia, hai, dacă ați terminat de mâncat, mergeți frumos acasă și rugați-vă să nu dispară și ai dumneavoastră.

- Mami, nu mai vreau să mănânc. Pot să mă dau jos de la masă?
- Da, Matei.
- Dimitri, hai să ne jucăm cu Kelly.
- Mami, dacă chiar ar exista vrăjitorii, tu ce cadou ți-ai dori de ziua ta?
Mă zgâiesc prostește la cutiuța roz în care e închis vrăjitorul lui Kelly.
La câțiva metri de mine, la o altă masă, un spate care poartă un cap cu căști, dispare în hățișul virutal. Încet, nederanjat de nimeni, telefonul își devorează prada.